aic.info.ro

Arhitectura este un instrument pentru discriminare: bogat/sărac, puternic/slab, oraş/sat.

In piatra din care este facută arhitectura se capitalizează putere şi control peste generaţii. Mi-ar place să revăd statul într-un cort sau măcar într-o casa de lemn. Cât de greu a fost să împânzesti ţara cu instituţii: gări, şcoli, spitale, primării, biserici, din piatra şi să circumscrii arii întregi unor clădiri şi după nişte ziduri. Ce efort imperial, regal ,dictatorial sau comunitar. Ce deficit bugetar! Ce stat în piatră!

Ne apărăm între ziduri de piatră, ne expunem puţin mediului: ne ducem în weekend la munte, ne facem casă în suburbie, ne luam vacanţe în natura; facem ecoturism, mâncam de la supermarket bio, cel puţin pe vremea când duduia… economia era cineva.

La un moment dat am început sa ne facem parcuri, cam atunci cand am demolat şi ultimele incinte fortificate. Natura invadează oraşul, dar e instituţionalizată: e parc, gradină publică, gradină de iarnă şi botanică, e vegetaţie în aliniament, amenajată peisager. Natura ocupă chiar şi pieţele oraşelor într-un alt efort igienist.

Astăzi ne facem terase verzi, pereţi vegetali. Există specialişti în agrourbanism, agricultura hidroponica de faţadă şi vegitectură. Oare cât de mult pierde în prestanţă o institutie dacă este acoperită cu vegetatie, oare ne-am  pierde încrederea într-un guvern care se adună în aer ( nu la palat) la 5242m altitudine? ( http://www.hotnews.ro/stiri-international-6668973-video-guvernul-nepalez-tinut-sedinta-muntele-everest-pentru-atrage-atentia-asupa-incalzirii-globale.htm )

Dacă agricultura facea diferenţa fundamentală dintre oraş şi sat, atunci se pare că şi aceasta se estompeaza. Datele de la New York Sun Works spun ca exista îndejuns suprafaţă pe terasele imobilelor din New York încât să producă pentru cetaţenii acestui oras legumle necesare. Prin filantropie organizaţia menţionată au ecologizat o barjă pe care fac agricultura hidroponică fără emisii de carbon, fără consum de apă, fara deşeuri. ( http://nysunworks.org ).

MVRDV proiectează the PIGCITY în cercând să pună pe verticala producţia de porci a Olandei ( care depăşeşte de trei ori consumul olandezilor şi propabil chiar şi populaţia umană a acestei ţări) ( http://archilogy.com/pig-city-mvrdv/ ).

Azi ni se propune de la Columbia University ferma vertical ( http://nymag.com/news/features/30020/ ). Pe Facebook e musai să ai fermă virtuală în Farm Ville ( http://www.facebook.com/FarmVille ). Agricultura e noua socializare, de zeci de milioane.

Eu mă retrag la S.A.T. , adică Stare Alternativă de Trai.

[View with PicLens]

Am fost la Borşa,  undeva în capăt de ţară. Am avut o senzaţie aproape de ceea ce îmi imaginez eu despre Rusia, sau despre cum am perceput eu Moldova noastră şi sovietica în 1995. Ca într-un  w-estern am ajuns pe “main street” . I se spune “bulevardul” deşi nu are decat ambiţiile acestuia. Pe boulevard am fost acostaţi “ să mergem cu ea”, de către ispita blonda a locului. Fuseserăm reperaţi încă din microbus cu semne şi zâmbete ştirbe. Diligenţa a oprit. Iar fac o analogie w – estern… nu puteam trece strada  că se circula ca în “v – estul salbatic”, iar procentul de jipan cu număr occidental pe  locuitor-migrator este foarte mare. 

 Pe drumul de întoarcere Certezele  si Bixadul din Oaş aveau semene de capitalizare mai asezată, suspectez după numărul de mercedesuri şi alte rafinamente auto. Borşa este o economie în formare, peste câtiva ani va fi de nerecunoscut. Va fi o Nova Borsa, puţin italienizata şi prosperă.

Până la Borşa am parcurs puţin din Maramureşul istoric, dar foarte actual; microbuzul este un personal ce opreşte la fiecare semn, este o maşină de facut bani, zece, dozeci de mii pâna în satul vecin, până la gara din Ocna Şugatag să trimită pachet la fecior în “Portocalia aceea”.

Sălajul îmi rămâne însa cel mai… natal… am dat să-l fotografiez , să-i găsesc o ironie chiar în poartă - Poarta Sălajului… dar dupa cum se vede mi(stic) s-a închis diafragma, aşa ca vă las cu frică să comentaţi asocierea dintre biserică şi macara, dintre benă şi cruce, dintre publicitate şi divinitate.

Deşi credeam că se lucrează la autostradă macaraua făcea doar reclamă la închirieri de utilaje… cu ajutorul înălţimii şi monumentului.

[View with PicLens]

12►

De ce nu strângem PET-urile?De ce asaltăm veşnic natura?De ce poluăm?

Nu sunt întrebări retorice, alţii se interesează profund şi psihologic despre relaţia noastra cu natura. Alţii crează discipline noi de studiu care reaşează individul intr-o cultură durabilă. Ecopsihologia este una dintre acestea. Dar ce spune ecopsihologia despre el, fraierul?

Ce banuiam -http://www.aic.info.ro/wp/archives/311 -, ca este o fiinţa paradoxală. Ei, fraierii răspund foarte bine la stimuli naturali: peisaje, spaţii verzi şi plantate cu emoţii profunde. Ei au chiar momente de melancolie când le arăti chiar şi un poster cu munte scaldat în apa lacului. Ii destresează, îi relaxează ca şi pe noi, o ieşire în spaţiul verde. Ei s-ar muta, ca şi noi, mai degrabă într-un cartier plantat decât într-un loc viran. Se pare că atavic le place cel mai mult într-un peisaj tip savana, padurea le dă fiori şi nesiguranţă. Asta spun evolutioniştii.

Deci, dacă le place aşa mult natura de ce nu ridică PET-ul din iarbă, apă, sol. Chiar dacă suferă inconştient şi melancolic când văd verde crud, verdele îi frustrează şi trebuie să îl civilizeze. Ei, fraierii construiesc din PET-uri grămezi întregi şi insule în Atlantic.

Fraierul neecologic este un individ periculos, el este aşezat pe locul III din zece într-un clasament ONU al ameniţărilor principale.  ( HIGH LEVEL THREAT PANEL )

Ei, fraierii sunt mici şi mulţi şi atacă simultan şi din toate părţile: „ Vin, tătarii!”

(nu cei din  Crimea)- mai ales in weekend pe malul Arieşului la gratare şi spălat maşina.

Ce se întâmplă de la Sălciua în jos  pe Arieş cu noi?   De ce atâta jeg, rapănie, slin şi scârnăvie, măzăcie, tină, im , neagra izină, lip, jip, mânjeală, mâzgală, goz si moşcoşeala, murdărlac şi smârdă? Apropos, alţii, adică străinii, au o ştiinţa a gozului – garbology.

[View with PicLens]

Expunerea, mai ales în sensul de prezentare, pare o caracteristică intrinsecă a arhitecturii culte. Arhitectura cu şi de faţadă, cea care devine reper şi brand vrea să fie  vizibilă, evidentă, într-un efort de delimitare faţă de teritoriu. Zidurile minerale devin artificiul necesar în faţa teritoriului, agrar, verde, natural sau ostil.

Ce rămâne atunci din arhitectura eliminând suprafaţa, expusul.? Ce rest, ce residuu imperdabil, neprocesabil vizual poate să mai capitalizeze în el arhitectura? In cazul nostru, prin reducere rămâne o “pesteră”-simulata aici prin îngropare şi prin portal. Avem nevoie de un tip de spaţiu, de un fenomen spaţial mai ales,  ce îsi temporizeaza subiecţii – un interstiţiu între straturile geologice rezultat prin prăbusire şi erodare.  E o “peşter㔠într-adevar, mai ales ca e un spaţiu terapeutic, matern, un refugiu element-ar. Tema program menţiona nevoia de un spaţiu pentru cei care nu mai suportă timpul şi politica temporală.

Credem  ca arhitectura în acest demers de reducere devine iarăşi intimă structurii, infrastructurii. Arhitectura se discretizeză mai uşor în elemente, obiectele sale pierd din puterea de stimulare ( vizuală, olfactivă şi acustică în cazul de faţă ) şi rezistă doar ca fenomen psihologic. Am propus atunci  o retragere în etape de la lumina la întuneric, de la lis la poros, cu praguri  si porti, cu decalaje. E un  bunker rămas dintr-un razboi nepurtat cu lumea vizibilă.

A fi verde pe terasă şi pe faţada e la modă. De ce ar fi bună, o arhitectura de genul acesta: fară socluri, frontoane, faţade, ritmuri, ordonanţa, trasee regulatoare? De ce am camufla arhitectura in verde?  Pentru că pierde din posibilitatea  de a discrimina  între: bogat/sărac, puternic/slab, oraş/teritoriu.  Proiectăm terase verzi, pereţi vegetali. Există specialişti în agrourbanism, agricultură hidroponica de faţadă şi vegitectură. Aceasta noţiune din urma se referă la arhitectura acoperită în verde natural din plante, un semn că arhitectura poate redeveni, că se reface, că se poate recicla dupa ritmuri naturale. Dar  agricultura si ecologia au excesele lor, deocamdată ne este greu să facem un demers etic arhitecturii prin ele.  Odata ce am renunţat la ziduri, la faţade,  teritoriul poate să invadeze.

De ce să mai construieşti când spaţiul e din ce în ce mai dificil de apropriat ,din ce în ce mai virtual, mai relativ, când ştii că tot ce faci nu va dura, va fi părăsit, uitat, reciclat , în plina fervoare ecologică şi teama de epuizare a resurselor. Evitând  conceptual arhitectura, poate că o redescoperim iaraşi. Aş vrea sa fim diagnosticaţi cu pastoralism , într-o derivă marginală la marea arhitectură şi contextualism. Ce ar avea peştera, bunkerul, vegitectura în comun ca să le facem parte dintr-un concept arhitectural? Calitatea de “a fi aşa cum sunt”, deci la fel şi la nivel discret, dar prezente, atente,  surprinzătoare, cu energie potenţială, defensiv-ofensiva. Iar daca nu am ajuns la acest salt calitativ să sperăm ca rezultatul proiectului nostru nu este doar o simulare a naturii, sper ca disimuleaza destul de bine, ca poate să mire, că e destul de politicos în acelaşi timp, că lasă loc unui protocol de naturalizare.

Cât de diferite sunt noile structuri arhitecturale faţă de cele vechi, cât s-a pierdut şi cât se poate recupera din primul limbaj de semne arhitecturale, am mai putea trăi azi în “prima casă”? Acest proiect este un demers practic şi profan de reînsuşire a  “ primei case” prin intuiţia unei “arhe-tecturi” din care deriva toate arhitecturile şi al cărei siaj prim poate fi trasat în oricare dintre edificii.

E un proiect de rezistenţa… minima.

Pavilion i-CUBE – echipament de proiecţie realitate virtuală: spaţiu pentru terapie şi cercetare

str. Bilaşcu, nr. 37, mun. CLUJ-Napoca, jud. CLUJ

Arhitectură şi urbanism: arh. Radu Roşca, arh. Flaminiu Taloş, arh. Diana Taloş

Structură şi optimizari: ing. Virag Jacint, ing. Dan Turda

Instalaţii şi edilitare: ing. Radu Miclauş

Amenajări şi detalii: arh. Sztahura Mark, stud. Carmen Barbat

Foto: Adelina Boloţ, Radu Roşca

De fiecare dată când simt un fenomen global, mi se taie pofta de aderare, n-am reacţionat altfel nici cu arhitectura verde ( oricât de nobil ar fi demersul acesteia). Când văd urâţeniile care vor fi arhitectura de mâine simt că trebuie să ma repliez critic , deci de dragul argumentelor şi comentariilor. Am un déjà vu cu turnul din Babel.

Totul, dar totul se vrea verde, eco, eficient, zero…ca emisii de carbon. Dupa două , trei crize economice retarăim anii 60, cel puţin î n arhitectura.(http://www.essential-architecture.com/STYLE/STY-072.htm) Suntem iarăşi : ecologici, metabolici, bionici.

Casele trebuie să fie verzi, autonome, reciclate şi reciclabile. Mâncăm bio, trăim tehno, suntem în UE.

Natura întalneste oraşul ca să fixez publicitar timpul postării. Oraşul este responsabil cu marea poluare…el şi industria lui…el şi maşinile sale…el si cetaţenii lui. Oraşul trebuie să se schimbe. E prea înalt, e prea extins?! http://www.masdar.ae/en/home/index.aspx)

Deci să îl facem sub mari.                                                                                          

Ba nu, sub pamânt!

Să îl facem să umble.

Să îl suspendăm.

Să îl rotim după soare.

Să îl facem în deşert.http://www.arcosanti.org/

Să îl facem pe Marte.

Să nu mai facem oraşe.

Să ne mutăm la ţară!

Fascinaţia cu orasul ideal merge mai departe. E pătrat, e rotund, e o sfera, e piramidal, e un yacht gigantic, e un turn. Cel mai adesea e un turn. http://www.inhabitat.com/2008/01/02/the-building-of-tomorrow-that-works-like-a-tree. Ecologia are nevoie de o icoană verde, înalta, pe o bucată mică de pamânt, dar cât mai aproape de cer. Mâine, poimâine prima rachetă românească.

Baftă, baftă!