Expunerea, mai ales în sensul de prezentare, pare o caracteristică intrinsecă a arhitecturii culte. Arhitectura cu şi de faţadă, cea care devine reper şi brand vrea să fie vizibilă, evidentă, într-un efort de delimitare faţă de teritoriu. Zidurile minerale devin artificiul necesar în faţa teritoriului, agrar, verde, natural sau ostil.
Ce rămâne atunci din arhitectura eliminând suprafaţa, expusul.? Ce rest, ce residuu imperdabil, neprocesabil vizual poate să mai capitalizeze în el arhitectura? In cazul nostru, prin reducere rămâne o pesteră-simulata aici prin îngropare şi prin portal. Avem nevoie de un tip de spaţiu, de un fenomen spaţial mai ales, ce îsi temporizeaza subiecţii un interstiţiu între straturile geologice rezultat prin prăbusire şi erodare. E o peşteră într-adevar, mai ales ca e un spaţiu terapeutic, matern, un refugiu element-ar. Tema program menţiona nevoia de un spaţiu pentru cei care nu mai suportă timpul şi politica temporală.
Credem ca arhitectura în acest demers de reducere devine iarăşi intimă structurii, infrastructurii. Arhitectura se discretizeză mai uşor în elemente, obiectele sale pierd din puterea de stimulare ( vizuală, olfactivă şi acustică în cazul de faţă ) şi rezistă doar ca fenomen psihologic. Am propus atunci o retragere în etape de la lumina la întuneric, de la lis la poros, cu praguri si porti, cu decalaje. E un bunker rămas dintr-un razboi nepurtat cu lumea vizibilă.
A fi verde pe terasă şi pe faţada e la modă. De ce ar fi bună, o arhitectura de genul acesta: fară socluri, frontoane, faţade, ritmuri, ordonanţa, trasee regulatoare? De ce am camufla arhitectura in verde? Pentru că pierde din posibilitatea de a discrimina între: bogat/sărac, puternic/slab, oraş/teritoriu. Proiectăm terase verzi, pereţi vegetali. Există specialişti în agrourbanism, agricultură hidroponica de faţadă şi vegitectură. Aceasta noţiune din urma se referă la arhitectura acoperită în verde natural din plante, un semn că arhitectura poate redeveni, că se reface, că se poate recicla dupa ritmuri naturale. Dar agricultura si ecologia au excesele lor, deocamdată ne este greu să facem un demers etic arhitecturii prin ele. Odata ce am renunţat la ziduri, la faţade, teritoriul poate să invadeze.
De ce să mai construieşti când spaţiul e din ce în ce mai dificil de apropriat ,din ce în ce mai virtual, mai relativ, când ştii că tot ce faci nu va dura, va fi părăsit, uitat, reciclat , în plina fervoare ecologică şi teama de epuizare a resurselor. Evitând conceptual arhitectura, poate că o redescoperim iaraşi. Aş vrea sa fim diagnosticaţi cu pastoralism , într-o derivă marginală la marea arhitectură şi contextualism. Ce ar avea peştera, bunkerul, vegitectura în comun ca să le facem parte dintr-un concept arhitectural? Calitatea de a fi aşa cum sunt, deci la fel şi la nivel discret, dar prezente, atente, surprinzătoare, cu energie potenţială, defensiv-ofensiva. Iar daca nu am ajuns la acest salt calitativ să sperăm ca rezultatul proiectului nostru nu este doar o simulare a naturii, sper ca disimuleaza destul de bine, ca poate să mire, că e destul de politicos în acelaşi timp, că lasă loc unui protocol de naturalizare.
Cât de diferite sunt noile structuri arhitecturale faţă de cele vechi, cât s-a pierdut şi cât se poate recupera din primul limbaj de semne arhitecturale, am mai putea trăi azi în prima casă? Acest proiect este un demers practic şi profan de reînsuşire a primei case prin intuiţia unei “arhe-tecturi” din care deriva toate arhitecturile şi al cărei siaj prim poate fi trasat în oricare dintre edificii.
E un proiect de rezistenţa… minima.
Pavilion i-CUBE echipament de proiecţie realitate virtuală: spaţiu pentru terapie şi cercetare
str. Bilaşcu, nr. 37, mun. CLUJ-Napoca, jud. CLUJ
Arhitectură şi urbanism: arh. Radu Roşca, arh. Flaminiu Taloş, arh. Diana Taloş
Structură şi optimizari: ing. Virag Jacint, ing. Dan Turda
Instalaţii şi edilitare: ing. Radu Miclauş
Amenajări şi detalii: arh. Sztahura Mark, stud. Carmen Barbat
Foto: Adelina Boloţ, Radu Roşca
Comentarii
Lăsaţi un comentariu. Trackback