Este foarte ciudat cum una dintre caracteristicile fraierului este lăcomia. Raționalitatea umană are multe trăsături non-darwiniste, dar în cazul unor indivizi, unele dintre ele sunt exacerbate, rău de tot.

Romanii au încercat să se globalizeze, Imperiul Britanic a fost uriaș, iar nemții nu s-au mulțumit cu o porție mare din „dușmanul” sovietic. Capitalismul vorbește de guerilla marketing, mita la ei nu se numește brutal șpagă ci o formă elegantă de wellfare. Companiile trebuie să crească, să aducă profituri din ce în ce mai mari. Atât de mari încât nu se mai poate găsi o explicație rațională a sumelor cumulate. Cu entuziasmul demn de colonizarea Siberiei, sume fabuloase au fost aruncate înapoi pe piață, pentru a se întoarce înmulțite din nou. Ca în jocurile piramidale, interzise cu însuflețire pentru evidenta lor slăbiciune.

Fraierii nu pot raționa până la înțelegerea că tot ce însemnă resursă materială de dezvoltare provine din jocul piramidal inversat, anume jocul contra naturii. Unii toreticieni au clamat chiar materialismul ca fiind dialectic și istoric. Pentru demo, l-au pus la baza comunismului. Au dat astfel nonsesului cel puțin un sens. Convinși de sensul pe care l-au dat, l-au pus și pe scrisori.

Așa se face că ajungem să stăm să ne uităm la locuințe goale, pentru că nu este „putere de cumpărare”. Să punem biruri pe ce mai funcționează încă pentru a prelungi agonia colectivă: ajutoare sociale de orice fel care nu pot acoperi necesități decente. Cei care nu au „putere de cumpărare” sunt vinovați pentru că nu produc, sau nu sunt destul de productivi. Contabilul (numit elegant și economist, mai ales de când li se dă premiul Nobel ) îți poate explica, mai bine decât Cioran, „Despre neajunsul de a te fi născut”.

Ideal ar fi așa: fraierul să poată fi cumva programat în așa fel încât atunci când a acumulat atâta bogăție materială încât să ajungă la limita raționalului, să poată fi trecut pe lăcomie imaterială. Decuplarea fraierului de material ne-ar scuti de crize aiurea, în cursul cărora să plătim cu toții cea ce el nu mai poate plăti.

Nasol nu este faptul de a plăti, în sine, ci faptul că nu rămânem cu nimic material în urma plății. Programele de tip prima casă ar trebui să constea în împroprietărirea celor fără case cu proprietățile neplătite ale fraierilor. O singură dată dacă s-ar face chestia asta, nici un fraier nu va mai specula în imobiliare. Eu n-am cameră de hotel, așa încât propun programul „Prima cameră de hotel” și mă și înscriu pentru una în Dubai, în Burj Khalifa. Se mai înscrie cineva?