Ordine!
Autorități pregătite
În multe situații, conform noului limbaj de lemn „autoritățile au fost prinse pe nepregătite”.
Uite un caz în care, dimpotrivă, autoritățile au fost prinse „pe pregătite”.
În acțiunea lor salvatoare, cu operativitate și folosind „aparatura din dotare”, autoritățile se interpun pe ultimul drum!
Deci, unde „legea e lege”, cu toții suntem egali în fața ei. Vii sau morți…
Arhitectură design free
Publicat de Flaminiu Talos în Arhitectură la 3 martie 2010
Expunerea, mai ales în sensul de prezentare, pare o caracteristică intrinsecă a arhitecturii culte. Arhitectura cu şi de faţadă, cea care devine reper şi brand vrea să fie vizibilă, evidentă, într-un efort de delimitare faţă de teritoriu. Zidurile minerale devin artificiul necesar în faţa teritoriului, agrar, verde, natural sau ostil.
Ce rămâne atunci din arhitectura eliminând suprafaţa, expusul.? Ce rest, ce residuu imperdabil, neprocesabil vizual poate să mai capitalizeze în el arhitectura? In cazul nostru, prin reducere rămâne o pesteră-simulata aici prin îngropare şi prin portal. Avem nevoie de un tip de spaţiu, de un fenomen spaţial mai ales, ce îsi temporizeaza subiecţii un interstiţiu între straturile geologice rezultat prin prăbusire şi erodare. E o peşteră într-adevar, mai ales ca e un spaţiu terapeutic, matern, un refugiu element-ar. Tema program menţiona nevoia de un spaţiu pentru cei care nu mai suportă timpul şi politica temporală.
Credem ca arhitectura în acest demers de reducere devine iarăşi intimă structurii, infrastructurii. Arhitectura se discretizeză mai uşor în elemente, obiectele sale pierd din puterea de stimulare ( vizuală, olfactivă şi acustică în cazul de faţă ) şi rezistă doar ca fenomen psihologic. Am propus atunci o retragere în etape de la lumina la întuneric, de la lis la poros, cu praguri si porti, cu decalaje. E un bunker rămas dintr-un razboi nepurtat cu lumea vizibilă.
A fi verde pe terasă şi pe faţada e la modă. De ce ar fi bună, o arhitectura de genul acesta: fară socluri, frontoane, faţade, ritmuri, ordonanţa, trasee regulatoare? De ce am camufla arhitectura in verde? Pentru că pierde din posibilitatea de a discrimina între: bogat/sărac, puternic/slab, oraş/teritoriu. Proiectăm terase verzi, pereţi vegetali. Există specialişti în agrourbanism, agricultură hidroponica de faţadă şi vegitectură. Aceasta noţiune din urma se referă la arhitectura acoperită în verde natural din plante, un semn că arhitectura poate redeveni, că se reface, că se poate recicla dupa ritmuri naturale. Dar agricultura si ecologia au excesele lor, deocamdată ne este greu să facem un demers etic arhitecturii prin ele. Odata ce am renunţat la ziduri, la faţade, teritoriul poate să invadeze.
De ce să mai construieşti când spaţiul e din ce în ce mai dificil de apropriat ,din ce în ce mai virtual, mai relativ, când ştii că tot ce faci nu va dura, va fi părăsit, uitat, reciclat , în plina fervoare ecologică şi teama de epuizare a resurselor. Evitând conceptual arhitectura, poate că o redescoperim iaraşi. Aş vrea sa fim diagnosticaţi cu pastoralism , într-o derivă marginală la marea arhitectură şi contextualism. Ce ar avea peştera, bunkerul, vegitectura în comun ca să le facem parte dintr-un concept arhitectural? Calitatea de a fi aşa cum sunt, deci la fel şi la nivel discret, dar prezente, atente, surprinzătoare, cu energie potenţială, defensiv-ofensiva. Iar daca nu am ajuns la acest salt calitativ să sperăm ca rezultatul proiectului nostru nu este doar o simulare a naturii, sper ca disimuleaza destul de bine, ca poate să mire, că e destul de politicos în acelaşi timp, că lasă loc unui protocol de naturalizare.
Cât de diferite sunt noile structuri arhitecturale faţă de cele vechi, cât s-a pierdut şi cât se poate recupera din primul limbaj de semne arhitecturale, am mai putea trăi azi în prima casă? Acest proiect este un demers practic şi profan de reînsuşire a primei case prin intuiţia unei “arhe-tecturi” din care deriva toate arhitecturile şi al cărei siaj prim poate fi trasat în oricare dintre edificii.
E un proiect de rezistenţa… minima.
Pavilion i-CUBE echipament de proiecţie realitate virtuală: spaţiu pentru terapie şi cercetare
str. Bilaşcu, nr. 37, mun. CLUJ-Napoca, jud. CLUJ
Arhitectură şi urbanism: arh. Radu Roşca, arh. Flaminiu Taloş, arh. Diana Taloş
Structură şi optimizari: ing. Virag Jacint, ing. Dan Turda
Instalaţii şi edilitare: ing. Radu Miclauş
Amenajări şi detalii: arh. Sztahura Mark, stud. Carmen Barbat
Foto: Adelina Boloţ, Radu Roşca
Dezastre aparente
Imagine dupa Monolithic ® (SUA)
Cutremurul din Haiti era previzibil. Cel din 1842 a fost atât de devastator, încât capitala a fost mutată de la Cap Haitien la Port-au-Prince, un fel de a sări din lac în puț: insula (împărțită cu Republica Dominicană) și zona maritimă adiacentă este atât de brăzdată de falii tectonice încât nu prea mai contează unde este capitala. Cutremurele se produc acolo la mică adâncime, rar dar cu intensități neadptate unor țări „în curs de dezvoltare” — un eufemism pentru dezvoltare „la Sfântu’ Așteaptă”.
Deși nu prea suntem adepții domurilor, se pare că structural asta ar fi cea mai bună soluție pentru haitieni, în ceea ce privește asigurarea unui adăpost.
Dar nu construcțiile prăbușite (din care s-a recuperat deja oțelul care va fi folosit ca armătură în timpul „reconstrucției”) sau cele care nu se simt deloc bine chiar la replici mici sunt marea problemă. Problema este cea a utilităților.
Cu o populație cu creștere demografică scăpată de sub orice control și atât de săracă încât donația de 2 euro este echivalentul PIB-ului pe locuitor pe an și zi, bolile și malnutriția vor continua ce cutremurul doar a început.
Subdezvoltarea tradusă prin lipsa resurselor este dezastrul! Pentru noi, lipsa energiei ar duce la ceva de genul imaginii de mai jos. Iar atunci, cine stă mai bine?
Cutremurul? Cireașa de pe tort…
Să fim optimiști!
Doar despre fraieri (III)
Șantierul ca promenadă a dezvoltării, mai mult sau mai puțin socialiste
Colecție Yuri Pimenov
Este foarte ciudat cum una dintre caracteristicile fraierului este lăcomia. Raționalitatea umană are multe trăsături non-darwiniste, dar în cazul unor indivizi, unele dintre ele sunt exacerbate, rău de tot.
Romanii au încercat să se globalizeze, Imperiul Britanic a fost uriaș, iar nemții nu s-au mulțumit cu o porție mare din „dușmanul” sovietic. Capitalismul vorbește de guerilla marketing, mita la ei nu se numește brutal șpagă ci o formă elegantă de wellfare. Companiile trebuie să crească, să aducă profituri din ce în ce mai mari. Atât de mari încât nu se mai poate găsi o explicație rațională a sumelor cumulate. Cu entuziasmul demn de colonizarea Siberiei, sume fabuloase au fost aruncate înapoi pe piață, pentru a se întoarce înmulțite din nou. Ca în jocurile piramidale, interzise cu însuflețire pentru evidenta lor slăbiciune.
Fraierii nu pot raționa până la înțelegerea că tot ce însemnă resursă materială de dezvoltare provine din jocul piramidal inversat, anume jocul contra naturii. Unii toreticieni au clamat chiar materialismul ca fiind dialectic și istoric. Pentru demo, l-au pus la baza comunismului. Au dat astfel nonsesului cel puțin un sens. Convinși de sensul pe care l-au dat, l-au pus și pe scrisori.
Așa se face că ajungem să stăm să ne uităm la locuințe goale, pentru că nu este „putere de cumpărare”. Să punem biruri pe ce mai funcționează încă pentru a prelungi agonia colectivă: ajutoare sociale de orice fel care nu pot acoperi necesități decente. Cei care nu au „putere de cumpărare” sunt vinovați pentru că nu produc, sau nu sunt destul de productivi. Contabilul (numit elegant și economist, mai ales de când li se dă premiul Nobel ) îți poate explica, mai bine decât Cioran, „Despre neajunsul de a te fi născut”.
Ideal ar fi așa: fraierul să poată fi cumva programat în așa fel încât atunci când a acumulat atâta bogăție materială încât să ajungă la limita raționalului, să poată fi trecut pe lăcomie imaterială. Decuplarea fraierului de material ne-ar scuti de crize aiurea, în cursul cărora să plătim cu toții cea ce el nu mai poate plăti.
Nasol nu este faptul de a plăti, în sine, ci faptul că nu rămânem cu nimic material în urma plății. Programele de tip prima casă ar trebui să constea în împroprietărirea celor fără case cu proprietățile neplătite ale fraierilor. O singură dată dacă s-ar face chestia asta, nici un fraier nu va mai specula în imobiliare. Eu n-am cameră de hotel, așa încât propun programul „Prima cameră de hotel” și mă și înscriu pentru una în Dubai, în Burj Khalifa. Se mai înscrie cineva?
Subzistențe (III)
Cine a înțeles ce trebuia din celelalte Subzistențe n-ar mai avea nevoie de completări. Cine nu a înțeles, eh, asta e … au dat Sărbătorile peste noi!
Pe de altă parte, marea adunare a fraierilor la Copenhaga nu a dat rezultate clare, așa încât nu ne rămâne decât să vă urăm
Sărbători Fericite și La mulți ani!